Cum joaca nu e doar apanajul copiilor mici, ma surprind construind (sisific?) un alt castel. Si am ambitia sa fie mai frumos decat celelalte. Interesant este ca lucrez exact cu aceleasi unelte de unde si intrebarea: de ce sa ma astept sa iasa altfel? Adevarul e ca nu ma astept, iar probabilitatea esecului nu ma impresioneaza.

           Imi aduc aminte ce gust are alungarea din paradis…amar si sufocant, adanc si teribil. In schimb daca se intampla, de data asta stiu ce urmeaza. Si e numai de bine.            Veghez din umbra la copilul din mine.

fortat scriu, ca sa nu-mi dau dreptate ca emit idei doar in perioade de insatisfactie:)

         O acoperire de nevoi, o umplere de goluri, un joc, un zambet, o privire trista, o privire nevazuta, o mana atinsa, buze moi, o cearta, o noapte friguroasa, amintiri, frustrari, dureri, un nod in gat, o liniste suspecta. 

         Cat de mult lancezeste trecutul in prezent, cum nu putem uita senzatii.

         Ce rau e sa fii lovit fara sa stii de ce, cu ce scop si mai ales unde.

 

Ma simt ca un ou. Si cineva sta cu lupa la capatul telescopului. Imi cauta fisuri.

Good game.

Ma simt ca un ou. Si cineva sta cu lupa la capatul telescopului. Imi cauta fisuri.

Good game.

Sinergia tacerilor creeaza haos. Fiecare actant traieste in lumea lui. Sa nu ne miram mai tarziu ca spunem povesti diferite, sa nu ne surprinda gestul de a da pagina si de a clasa povestea in epicul vietii.

Si instant imi amintesc de o poezie, chiar daca nu sunt fascinata de Nichita.

 

Necuvintele

 

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

 

P.S. Ma amuza teribil aparitia aceluiasi fruct in contexte diferite. Dar pana la urma e toamna, e anotimpul lor, parguiesc si ma inghesuie in culorile calde, moi, enervant de tandre. Noroc de vant, ca nu ma lasa deloc sa pierd din vedere perspectiva.

Sinergia tacerilor creeaza haos. Fiecare actant traieste in lumea lui. Sa nu ne miram mai tarziu ca spunem povesti diferite, sa nu ne surprinda gestul de a da pagina si de a clasa povestea in epicul vietii.

Si instant imi amintesc de o poezie, chiar daca nu sunt fascinata de Nichita.

 

Necuvintele

 

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

 

P.S. Ma amuza teribil aparitia aceluiasi fruct in contexte diferite. Dar pana la urma e toamna, e anotimpul lor, parguiesc si ma inghesuie in culorile calde, moi, enervant de tandre. Noroc de vant, ca nu ma lasa deloc sa pierd din vedere perspectiva.